en roumanie

În România, Apollinaire a avut mulți admiratori printre scriitorii de avangardă din perioada de după primul război mondial. În 1968 apare o ediție bilingvă cu o selecție a poemelor lui Apollinaire în traducerea lui Mihai Beniuc. În 1971, Editura "Univers" publică în îngrijirea lui Virgil Teodorescu o remarcabilă culegere din textele lui Guillaume Apollinaire, traduse de Leonid Dimov, Ion Caraion, Vasile Nicolescu, Tașcu Gheorghiu, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Dumitru Țepeneag, Ștefan Augustin Doinaș, Mihai Beniuc.

Deci, se poate! Cu toate că nu este promovat de conaţionalii noştri cel puţin aşa cum ar trebui, există oameni care îl apreciază pe Guillaume Apollinaire şi în ţară. Părerea mea? Nu sunt destui, iar blogul acesta, sper eu, ar putea să mai trezească interesul măcar pentru o parte... Pentru că, aşa cum avem propriile noastre valori, nu se poate uita de cele din afară, care aduc o noutate de stil si de limba, exprimare, viziune... Un lucru avem în comun cu siguranţă - puterea de a simţi.

citate

“Veniţi la margine, zise el. Ei au spus: Ne e teama! Veniţi la margine, zise el. Ei au venit. El i-a împins, iar ei au zburat.” ♥

“Uneori, este bine să ne oprim din căutarea fericirii şi să fim, pur şi simplu, fericiţi.” ♥


“Fericirea mereu vine după suferinţă.”

“Iubesc oamenii, nu pentru ceea ce-i uneşte, ci pentru ceea ce-i desparte, şi vreau să ştiu cel mai mult ce le roade sufletele.”


“Fără poeţi, fără artişti, oamenii s-ar plictisi în curând de monotonia naturii.”

“Când omul a vrut să facă o maşinărie care să meargă, a creat roata, care nu se aseamănă piciorului.”


“Artiştii sunt, peste toate, oameni care vor să devină inumani.”

“A insista pe puritate înseamnă a purifica instinctul, a umaniza arta şi a sfida personalitatea.”

Alcooluri

Ediţia bilingvă a volumului de poezii ce l-a consacrat mi s-a părut cea mai interesantă parte din studiul lui Apollinaire. Asta probabil şi pentru că îmi plac poeziile... îmi place să le disec cuvânt cu cuvânt, să aflu ce vor să spună de fapt...

Unele poezii mi s-au părut greoaie, pentru că nu cunosc locurile pomenite de poet. Am încercat să trec peste asta şi să le pătrund sensul. Iată câteva fragmente care mi-au plăcut în mod deosebit:

'Pasăre calmă cu zborul invers o tu pasăre
Care-ţi faci cuibu-n văzduh
La graniţa unde pământul deja străluceşte
Coboara-ţi a doua ta pleoapă, te-orbeşte pământul
Când capul ridici


Sumbru şi tern sunt şi eu de aproape
O ceaţă ce tocmai făcu felinarele şi mai mioape
O mână ce brusc ţi se pune la ochi
O boltă-ntre voi şi luminile toate
Şi mă voi depărta luminându-mă la mijloc de umbre
Şi de alinierea de ochi ai iubitei astre


Pasăre calmă cu zborul invers o tu pasăre
Care-ţi faci cuibu-n văzduh
La graniţa unde deja străluceşte memoria mea
Coboară-ţi a doua ta pleoapă
Nici din pricina soarelui nici a pământului
Ci pentru-acest foc alungit ce va spori în trăire
Până când va ajunge-o lumină într-o zi una singură.'

('Cortegiu')

Poezia asta m-a atras încă de la primul vers, într-un mod aproape bizar şi haotic. Pasărea calmă cu zborul invers pare un sumbru prevestitor, o anticipare. Pasărea, ca reprezentant al esenţei vieţii, al timpului, al morţii, lumina căpătând simboluri duble, o întreagă alegorie a dualismului în doar 3 strofe. Şi cam doar acum am realizat cât de mare a fost Apollinaire...

Albă zăpada

O îngeri îngerii din cer

Gătit e unu-n ofiţer

Gătit e altu-n bucătar

Iar ceilalţi cântă doar

Iubire ofiţer albastru cer

Frumosul Mai mult timp după Crăciun

Te-o decora c-un soare bun

C-un soare bun

Jumoale gâşte bucătarul da

Ah! ninge ninge

Şi cum aş strânge

În braţe pe iubita mea

Am schimbat puţin nota. Ştiu că probabil ar trebui să vin cu comentarii sofisticate, dar în faţa a astfel de poezii, nu prea îţi permiţi să faci mare lucru. Citind opera de faţă, nu am putut decât să-mi construiesc în cap doua realităţi, una pe care o poate percepe poetul, cea brutală, a trecerii timpului, şi cea pe care o trăieşte, în care sentimentul este conservat de atingerea zăpezii. La Blaga, de exemplu, dragostea este foc. Pentru G. Apollinaire, dragostea devine puritatea albă, imaculată.

Bun rămas

Am rupt un fir de iarbă-anume

E moartă toamna să reţii

N-o să ne mai vedem pe lume

Parfum de timp fir iarbă-anume

Şi-adu-ţi aminte tu să-mi vii

Moartea toamnei, moartea sufetului? Prelungirea sentimentului într-o realitate ce nu mai ţine de structura timp-spaţiu? Eternizare? Încerc să nu fiu depăşită...

---

Ce mi s-a părut deosebit este eliminarea punctuaţiei, care a făcut dintr-o dată discursul liric să pară cursiv, aproape năucitor la un moment dat. Alcooluri? Cu siguranţă o provocare. Şi nu una pentru oricine...

De la Ingres la Picasso

Intrând în posesia acestei cărţi,

 

am hotărât să văd şi ce altceva, în afară de poezii, poate scrie Apollinaire. E adevărat că el este mai puţin cunoscut pentru latura sa de critic de artă, dar, cu siguranţă, nu mai puţin valoros, dovedind o sensibilitate artistică impresionantă.

Aşa cum se poate remarca încă de la început, viaţa lui Apollinaire înseamnă artă, în toate formele ei: prietenii săi, dragostea sa... atât femeia, cât şi scrisul, toate acestea sunt compuse din artă. Cred că pot afirma că el este, prin felul său de a fi, exuberant, fascinant şi de o imensitate uimitoare, aproape de desavarşirea artistului.

Din această cronică de artă am desprins atât de multe, precum faptul că sufletul unui artist se formează din trei virtuţi plastice: puritatea, unitatea şi adevărul. Pe lângă criticile particulare, am desprins şi o serie de învăţături generale. 

Sunt uimită în continuare de câtă cultură generală poate încăpea într-un om...

opera en-detail

Câteva poezii transcrise:

Clar de lună

Melifluentă lună cu buze de nebuni
Gurmande-n noaptea asta sunt burguri şi păşuni
Pot bine aştrii-asemeni albinelor să fie
Din mierea luminoasă scârbind rău bolţi de vie
Căci orice rază-a lunii căzându-le din cer
Prea dulce lor o rază-i de miere-n spalier
Or eu ascuns concep ah! prea dulce aventura
Şi teamă mi-e de acul de foc de-albină-Arctura
Ce raze dezolante îşi lasă-n mâna mea
Şi rozei vânturilor lunara miere-şi ia.

Clotilda

Anemona anacolia
În grădină răsăriră
Unde-n somn melanclia
Dragoste dispreţ respiră

Vin aici şi-a-noastre umbre
Ce cu noaptea or să piară
Soarele le face sumbre
Şi cu el au să dispară

Zeităţile din ape
Lasă părul să le curgă
Tu să urmăreşti de-aproape
Umbra scumpă-n seara murgă

Brânduşele

E lunca veninoasă, când toamna e-n declin.
Cireada paşte iarbă,
Dar paşte şi venin -
Brânduşe înflorite ca cearcănele grele
Iar ochii tăi se-aseamănă cu ele:
Sunt cenuşii ca toamna ce curge peste lume.
De ochii tăi mă-nveninez anume.
Gălăgioşi copiii vin de la şcoală-acum -
Se aude muzicuţa departe nu ştiu cum.
Culeg brânduşe - mame cu multe fiici aproape,-
Iar la culoare-ntocmai ca ale tale pleoape
Ce tremură ca floarea-n dezlănţuitul vânt.

Domol păstorul cântă, înfiorat şi blând.
Şi-ncet-încet cireada, cu muget leneş, lasă
pe totdeauna lunca veninoasă.

 

Onirocritică

Prin poarta mândrei Orkenise
Pătrunde-un cărăuş fecior.
Prin poarta mândrei Orkenise
Se duce-un biet rătăcitor.

Şi paznicii de la cetate
Sărind pe-acel rătăcitor:
"-Ce duci cu tine din cetate?"
"- În ea-mi las inimă şi dor."

Şi paznicii de la cetate
Sărind pe cărăuş fecior:
"- Ce-aduci cu tine în cetate?"
"- Inima mea ca să mă-nsor."

De inimi Orkenise-i plină
Şi paznicii râdeau în cor.
Rătăcitor, calea-i haină.
Hain amorul, o, fecior.

Frumoşii paznici ai cetăţii,
Stau şi-mpleteau spăimântător;
Pe urmă, porţile cetăţii
Se-nchiseră-n amurg uşor.

Cântul iubirii

Iată din ce-i făcut simfonicul cânt al iubirii
e cântecul iubirii de altădată,
e murmurul pierdutelor săruturi ale marilor iubiri
sunt strigătele de iubire a muritorilor ce-i violară zeii.
E bărbăţia fabuloşilor eroi sculată precum
tunuri antiaeriene
E preţiosul urlet al lui Iason,
e cântecul de moarte al lebedei
şi imnul biruinţei pe care-ntâiele raze de soare
pe Memnon nemişcatu' să cânte l-au făcut
e ţipătul Sabinelor răpite
Şi ţipetele de feline-n junglă
e clocotul de seve-n plante tropicale
e tunetul artileriei împlinind cumplita iubire a popoarelor
talazul mării frumuseţii dându-şi viaţa
e cântecul de dragoste al lumii.

Păunul

Târându-şi penele pe jos,
Această pasăre-n rotire
E şi mai mândră-n strălucire,
Dar îşi descopere-al său dos.

Vitam impendere amori

În ramă sticla e zdrobită
Un cântec vag tremurător
Tot între zvon şi gând ezită
Între trecut şi viitor

O! tinereţe părăsită
Ca o ghirlandă veştejită
Vezi vine-un anotimp din zări
De-nţelepciuni şi remuşcări.

Ocean de pământ

Eu mi-am clădit o casă la mijloc de Ocean,
Ferestrele i-s râuri ce curg din ochii mei,
Şi mişună, pe unde sunt ziduri, caracataţi.
Nu auziţi cum bate la geam inima lor?
O, case ude,
Case-n flăcări
timp iute, iute,
Din avioane pică ouă
Atent! O ancoră s-aruncă,
Atenţie ancora ce vine,
Ce bine-ar fi să vie dinspre cer,
Caprifoiul cerului se-nalţă,
S-agită caracatiţe terestre,
Iar noi suntem destui, destui să fim
groparii noştri proprii,
Palizi polipi ai valurilor de cretă,
O, caracatiţi cu pliscul vost' pal,
În jurul casei este Oceanul
Ce nu se odihneşte niciodată.

Podul Mirabeau

Sub podul Mirabeau Sena curge lin
Şi dragostea noastră...
Eu ştiu prea bine: bucuriile vin
După dureri, senin.

Se lasă noapte, sună ceas,
Zilele au trecut, eu am rămas.

Mână în mână, că ne-am iubit,
Sub braţele noastre
Ca un pod trecea infinit
Râul, de priviri obosit.

Se lasă noapte, sună ceas,
Zilele au trecut, eu am rămas.

Iubirea ca râul curge uşor
Şi se petrece.
Înceată-i viaţa - val călător,
Nesecat e-al Speranţei zbor.

Se lasă noapte, sună ceas,
Zilele au trecut, eu am rămas.

Zilele au trecut - toate una ca una.
Ceea ce-a fost, s-a dus
Şi dragostea noastră s-a dus de-acuma.
Sub podul Mirabeau Sena curge întruna.

Se lasă noapte, sună ceas,
Zilele au trecut, eu am rămas.

Umbră

Iată că iarăşi m-aţi năpădit,
Amintiri despre camarazii de arme, morţi în război,
Măslină a timpului,
Amintiri devenite astăzi un tot întreg,
Precum un tot întreg sunt blănurile unui mantou,
Precum miile de răni devin un singur articol de ziar.
Sumbră, imperceptibilă aparenţă ce şi-a luat
Forma instabilă a umbrei mele;
Un indian în veşnică pândă;
Umbră, vă târâţi spre mine,
Mai mult, însă, nu mă auziţi,
N-o să mai cunoaşteţi cântecele pe care le cânt.
O, destinule!
Astrul ceresc să vă aibă-n pază, multiplă umbră,
Că n-o să mă părăsiţi niciodată,
Fiindcă mă iubiţi
Şi dansaţi în soare şi nu faceţi colb.
Umbră-cerneală a soarelui.
Umbră-scris al luminii mele.
Arsenal de regrete.
Un zeu umil.

apollinaire în... imagini

Conştientă fiind că am vorbit despre autor şi am publicat o serie-ntreagă de imagini cu locurile pe care le frecventa, cărţi, până şi cu iubirea vieţii lui, am realizat că, probabil, nu ştiţi cum arată. Iată-l, deci, pe Apollinaire în imagini:

 împreună cu prietenul său, André Rouveyre, în 1914

apollinaire în sunete

Două videouri în care Apollinaire interpreteză 'Le pont mirabeau' şi 'Marie'.